OneStranger™ blog ©

Am văzut suferinţa la lucru

Săpând tranşee prin câmpuri cu maci,

Tăind rădăcini de stejari seculari,

Rupând timpul în viu şi în mort.

Am văzut suferinţa la lucru

Muncind neîncetat sub soare şi ploi,

Călcând cu bocancul orice zâmbet timid,

Mânjind cu noroi orice vis de lumină.

Am văzut suferinţa la lucru

Rupând oase prea fragede încă,

Sugând toată mierea din inimi prea blânde.

Am văzut suferinţa la lucru.

Primele zile de vară își făceau simțită prezența, încălzind piatra cubică ce învelea străzile atât de înguste. Toți se simțeau mai plini de viață de parcă prin venele lor nu curgea sânge ci clorofilă pusă în mișcare de razele ce le străpungeau epiderma precum niște ace de acupunctură. Eu, în schimb, simțeam că mă topesc deși canicula miezului verii era încă departe. Îmi era dor de ploile de primăvară ale căror picături ascund câte un bob de viață strălucitor și răcoros care, odată pătruns în pământul negru și încă adormit, descuie lacătele naturii. Îmi era dor de ploile ce păreau că nu se mai sfârșesc și care îmi umpleau acel gol din interiorul meu. Îmi era dor de anotimpul în care am cunoscut-o pe ea. Ploua precum în cele mai frumoase vise ale mele și ea fugea pe aleile parcului încercând să găsească un loc unde să se adăpostească. M-a zărit în goana ei udă și a rămas fixată în fața mea, privindu-mă ca pe o ciudățenie a ploii. Eu nu mă ascundeam … eu mă umpleam … eu mă hrăneam cu răceala fiecărei picături. M-a privit așa preț de câteva secunde după care a fugit departe … cât mai departe de noi. Parcă văd și acum părul ei negru și ud acoperindu-i chipul mirat; sânii care se iviseră prin bluza de mătase și care tresăreau la fiecare respirație; degetele lungi de pe care se scurgeau cascade minuscule. Nu îmi amintesc dacă mai era cineva în parc, dar nu contează … pentru mine, în acel moment, nu eram decât eu, ea și ploaia … o trinitate a absolutului personal. Acum toate astea păreau atât de depărtate încât linia dintre vis și realitate s-a subțiat până la disipare. Dar refuzam să cred că șase zile din viața mea nu au fost altceva decât fantezii de primăvară.

-***-

Aşa începusem un text rămas fără finalitate … asta şi pentru că a trecut ceva timp de când am aşternut cuvintele acestea pe pagina virtuală … dar şi pentru că de câteva luni nu mai am încredere în capacitatea mea de scrie ceva bun, atractiv. Am două romane scrise de mine care zac undeva într-o valiză de armată şi aşteaptă să fie recitite, revizuite, corectate … dar mă simt la ani lumină distanţă de ele şi de starea de scris. Scriam mai demult tot într-o postare aici pe blog că nu am chef azi … ei bine, acum acel nu am chef s-a extins de la azi la nu am chef punct.

Din acest motiv tot trag de acest blog … pentru că doresc să-mi reamintesc cum era să scriu de plăcere … cum era să scriu mult şi des de dragul de a scrie, fără a urmări ceva anume. Aşa era la începuturile mele de bloger … era acea plăcere de a scrie şi de a şti că cineva undeva citeşte ce ai scris. Am parcurs acest blog, acum recent, încercând să regăsesc pofta de scris şi am observat că până şi blogerul din mine s-a pervertit relativ repede. A existat un punct când am încetat să mai scriu strict ceea ce îmi doream să scriu şi am început să scriu ceea ce doreau cititorii (sau mai precis cititoarele) să citească pe blogul meu … şi spre deosebire de acum, când foarte rar mai ajunge cineva pe acest blog, atunci eram destul de vizitat şi comentat. Am multe regrete legate de acea perioadă şi de pervertirea care m-a transformat chiar şi pe mine cel real în personajul pe care îl creasem stric pentru lumea virtuală … un personaj care nu avea ce să caute în real. Acum, după tot acest timp, eu am redevenit eu iar Stranger a fost oarecum exorcizat … dar pe undeva am pierdut şi cuvintele … şi asta caut eu acum … acum sunt un strain în căutarea cuvintelor pierdute.

În toate cătările mele am regăsit un dar care îmi este foarte drag.

Sentimentul fluture

Asculta mai multe audio diverse

Ieri, pe toate canalele de stiri, nu am auzit vorbindu-se decât despre examenul maturităţii. Toţi cei prezenţi la aceste ediţii speciale de dezbatere a subiectului zilei, mai voalat sau în mod direct, făceau un frumos joc de pase, gen tiki-taka Barcelona, a responsabilităţii de la un ministru la altul, de la un guvern la altul, etc. … foarte puţini fiind cei care atingeau subiectul în punctul nevralgic: de la o generaţie la alta copiii noştri sunt mai inculţi din toate punctele de vedere … social, cultural, emoţional.
Probabil că 80% din numărul total al celor care au susţinut acest examen acum, ar fi trecut cu brio dacă ar fi fost puşi să scrie un scurt eseu despre evoluţia personajul Bianca Drăguşanu din opera Mondeniada sau tabăra bambooiştilor scrisă de celebrii scriitori ai publicaţiilor cultural-educative Click, Cancan şi Libertatea. Ar fi rezolvat cu succes probleme de calcul de genul: bani de la părinţi + bani de la sponsorul iubit = X … unde X este numărul hainelor şi accesoriilor de firmă ce pot fi achiziţionate. Sunt sigur că toţi ar fi ştiut câţi ani, luni, zile au domnit pe tronul de divă diverse cruduţe, zăvorence, etc … sau care au fost anii de glorie ai cavalerilor de Dorobanţi. Nu ar fi avut probleme să arate pe hartă capitalele modei şi, cu siguranţă, ar fi ştiut să spună care este structura anatomică a genţilor Louis Vuitton sau a Louboutin-ilor. Trist … dar, din păcate, adevărat.
Mă voi lega de proba la matematică unde, e drept, gradul de dificultate a fost ridicat şi foarte greu s-ar fi putut lua o notă mai mare de 8. Dar nu îmi poate spune nimeni că, având măcar o minimă bază de cunoştinţe, elevii nu ar fi putut lua măcar nota 5. La limba şi literatura română nu îţi trebuie decât puţină imaginaţie şi capacitate de interpretare plus câteva ore petrecute în faţa unei cărţi … însă am obeservat că pentru mulţi cititul nu numai că a devenit o activitate inutilă şi plictisitoare … ci mai grav a devenit o activitate ruşinoasă.

Reporter:
Pari supărat. Ce s-a întâmplat la examen ?
Elev:
Păi dacă nu ne-au lăsat aştia să copiăm.

Asta era marea lui problemă. Nu faptul că se află doar cu o treaptă deasupra analfabetismului în condiţiile în care el se numeşte din această vară absolvent de liceu şi în unele cazuri mai norocoase chiar deţinător al unei diplome de bacalaureat.
Este corect să dâm vina pe politicieni, sistem, curiculă şcolară, profesori sau părinţi ? Într-o mică, foarte mică măsură, este corect să împărţim câte un procent de vinovăţie şi acestor componente ale procesului educaţional … însă covârşitorul procent de 90% al vinovăţiei ar fi corect să fie atribuit elevilor.
Eu am o vorbă moştenită de la tatăl meu:
‘Cine vrea să înveţe, învaţă oriunde şi de oriunde’

Hai să ne citim cu plăcere !!!

Hurts – Illuminated

Asculta mai multe audio pop

Am incercat de atat de multe ori sa o iau de la capat cu blogareala prin alte parti sau chiar pe aici pe Weblog dar fara rezultat … imi intrerupeam activitatea la fel de brusc si avantat cum o incepeam. Nu neg ca m-am intrebat de multe ori de ce, din punct de vedere blogeristic, nu ma pot rupe de Stranger … de asemenea nu pot nega faptul ca nu am gasit un raspuns satisfacator. Un lucru este clar … in momentul in care ma apuc de scris devin Stranger fara a-mi impune asta, chiar daca omul din spatele acestui nume s-a schimbat radical in ultimii doi ani.
Acum doi ani am renuntat sa ma mai ocup serios de acest blog din diverse motive mai mult sau mai putin dependente de mine, dar fara indoiala ca cel mai important aspect a fost acela ca ma afundam intr-o stare de platitudine fara sanse reale de mai creste nivelul scrierilor mele. Am urat mereu momentele in care ajungeam sa ma conving ca nu mai am nimic nou … nimic interesant de scris … asta pentru ca acelea sunt momentele in care renunt sa imi mai arunc ochii asupra unei nenorocite coli de hartie.
E tarziu … mai precis 00:24 … in momentul in care tastez insiruirea asta de cuvinte. E tarziu … poate prea tarziu sa readuc in atentia cuiva un blog probabil uitat de multi, dar asta este blogul meu … sau mai bine zis blogul lui … al lui Stranger si sunt dator sa incerc. Stiu ca multi din cei care scriau in perioada in care si eu eram activ au cam disparut de aici si sincer sunt foarte putine blogurile noi care mi-au atras atentia. Atunci eram mai multi intr-un loc de joaca si ne simteam bine chiar daca uneori ne calcam pe sau in picioare … acum fiecare pare sa se joace cuminte in patratica lui si asta face ca totul sa fie al dracu de plictisitor. Asta este … oameni noi la vremuri noi si din cand in cand cate un batranel prafuit cerandu-si locul in tramvai.
Ca ma veti citi din nou sau nu vom vedea … important este ca incepand de astazi voi posta din nou cel putin odata la doua zile. Inca ma gandesc daca voi face curatenie pe blog (asta insemnand sa sterg tot ce exista scris in el) pentru a putea spune ca am parte de un fresh start … sau voi lasa totul asa cum este pentru a-mi putea aminti mereu ce si cine a fost Stranger si ce a ajuns.

Hai … sa ne citim cu placere !!!

Ucid transformările cu un gând statornic din faţa aceluiaşi pahar crăpat de aroma puternică a vinului prea vechi. Las monologuri rubinii să se prelingă în străfundurile fiinţei mele organice pentru că am nevoie de umezeala care să-mi ude câmpurile de floră stomacală … pentru ca mai apoi … inundaţiile verbale să se reverse către ocupantul imaginar al scaunului din partea opusă a mesei rotunde la care îmi pierd timpul doar pentru a avea ce să găsesc mai târziu. Un strop de fum albăstrui se sparge deasupra paharului cu vin şi îi îmbogăţeşte aroma. Sting ţigarea de teamă că prea mult fum ar crea perdele opace în faţa ochilor dezbrăcaţi de retine şi nu aş mai putea să văd nimicul ce se cască oriunde în lupta lui cu totul totalitar …

O pereche de umbre se joacă barbut pe un perete cu tencuiala căzută printre şipcile diforme ce servesc drept podea. Zarurile lor nasc zgomote asemănătoare cu cele provocate de craniile ce se rostogolesc pe scările spiralate din capul meu plin de labirinturi tridimensionale … Timpul trece lent până când se opreşte … ma priveşte şi decide să fugă de mine lăsându-mă singur la masa din acelaşi colţ al unei camere rotunde … cu acelaşi pahar crăpat, care acum s-a golit, în faţă … purtând acelaşi mono-dialog cu imaginarul meu companion şi fumând la fel de absent ca şi până acum.

Mă ridic … cad … mă ridic … cad … mă ridic … cad … am obosit aşa că mai rămân puţin întins podeaua rece … doar puţin … până când timpul ce a fugit de mine se va întoarce …

The Roots feat. acasa .ro/ acasa .ro/erika” title=”erika”>erika ” title=”erika”>Erika Badu – You Got Me

Asculta mai multe audio diverse

în amitiri false şi pe suprafeţe ce au fost cândva lucioase. Scaunul a început să scârţâie de fiecare dată când te aşezi pe el şi priveşti aceeaşi nenorocită masă peste care se s-a aşternut o groapă comună a prafului mort. Nici măcar scrumul ierburilor inhalate nu reuşeşte să murdărească mizeria din jur şi … … din interior contorsionarea intestinelor infestate cu ce a fost mâncarea unei vieţi stinse te îndeamnă să-ţi scoţi ochii din văgăuni şi să-i arunci în căutarea unui vomitarium dar zborul porumbeilor morţi de foame te sperie aşa că sfârşeşti învelit în propriile-ţi secreţii interne în timp ce … … armăsarul face pietrele cubice ale străzii-arhivă să scânteieze sub galopul său de neoprit către depărtări apropiate spiritual de … … iedera care se înăcăpăţânează să sugrume stejarul-străjer al unui câmp negru stropit cu picături de pescăruşi albi.

Praful se odihneşte în oasele tale mai bine ca în oasele mele, pentru că eu le am crăpate … şi vântul ce-mi pendulează scheletul atărnat de cea mai groasă ramură a stejarului se strecoară prin fisuri stârnind colbul vineţiu.

Praful … … ce vine … … pierdut printre … … a apus. … … … … … … … … … … … … … … … … … … .

Un fulger se adanceste in oceanul sfasiat de valuri negre de turbare luminand un orizont prea incepartat pentru a avea puterea sa alunge un Soare stins peste o lume a carei ultima suflare a mangaiat iarba galbena a mormintelor celor fara nume. Pasari negre sfredelesc cu ochii lor rosii, crusta crapata a Pamantului, in cautarea hranei, in timp ce un gandac se strecoara precaut prin praful de sticla. Oasele unor oameni ce au incetat sa mai existe sunt slefuite de vantul aspru de parca ar fi exponatele cele mai de pret ale unui muzeu macabru condamnat sa existe intr-o lume fara vizitatori. Copacii s-au aplecat atat de mult spre pamant incat ramurile lor par radacini satule de intuneric si umezeala ce au evadat sa ia o gura de aer toxic.

In departare se zaresc mormane metalice ce seamana mai mult cu schelete unor mamuti  incremeniti in timp decat cu ramasitele unor cladiri ce ofereau candva adapost miilor de oameni care nici nu banuiau ce soarta avea sa-i astepte. Soarta !?! Oare asta sa fi fost … SOARTA !?! sau doar un lant de decizii gresite luate la adapostul liberului arbitru care au condus inevitabil catre ceea ce vad acum. Indiferent de factorul care a facut ca TOTUL sa devina intr-o singura clipa NIMIC … finalul ramane acesta care mi se asterne in fata ochilor: o lume pierduta care este insetata de renastere.

Ce ma doare groaznic de tare nu e rana imensa care este Pamantul ci faptul ca am fost martor a tot ce s-a intamplat si nu am putut face nimic decat sa observ in tacere si sa sper in fiecare clipa ca voi avea sansa sa-i invat, pe cei care vor veni dupa, sa nu mai faca aceleasi greseli … sa-i invat ca fiecare decizie pe care o iau nu-i afecteaza doar pe ei ci, precum valurile starnite intr-un ochi de apa de aruncarea unei pietre … valuri care se amplifica pana in clipa in care se izbesc de tarm, la fel si deciziile lor vor avea un efect amplificat pentru microcosmosul in care exista.

Calc apasat pe asfaltul topit al drumurilor care par uriasi serpi ce fug sa se ascunda in vagaunile ce au fost orase. Simt mirosul intepator al mortii si inca nu pot crede ca in leaganele din dreapta mea se jucau copii care faceau ca totul sa vibreze placut datorita rasetelor lor nevinovate. Ma indrept catre cladirea bibliotecii care printr-un miracol a ramas neatinsa si acolo o sa las in scris povestile celor care, la fel ca toti, au crezut ca deciziile lor se rezuma la vietile lor si nimic mai mult … dar din pacate nu a fost asa si ei au fost cei care au adus sfarsitul lumii pe care ei o stiau si mi-au lasat mie sarcina sa ma joc din nou de-a creatorul.

Intru si eu, ca un blogger relativ vechi de pe acilea, sa vad ce mai face blogul meu si lumea de pe aici … siiii … fucking surprise … descopar o chestie care ma incomodeaza si care nu are nmic in comun cu ce era candva Weblog … daaar si mai rau … descopar ca eu in atata amar de vreme de postat pe weblog am decat 2 postari dintre care doar una e autentica.
Ce s-a intamplat cu celelalte ? Unde sunt toate textele scrise de mine ? Poate s-au pierdut pe drum … dar pot spera oare sa primesc totul asa cum a fost !?! Sincer ma indoiesc … dar asta e …. I hate this thing called Weblog.

http://just-one-stranger.blogspot.com/ …. de acum o sa ma gasiti aici.