OneStranger™ blog ©

Primele zile de vară își făceau simțită prezența, încălzind piatra cubică ce învelea străzile atât de înguste. Toți se simțeau mai plini de viață de parcă prin venele lor nu curgea sânge ci clorofilă pusă în mișcare de razele ce le străpungeau epiderma precum niște ace de acupunctură. Eu, în schimb, simțeam că mă topesc deși canicula miezului verii era încă departe. Îmi era dor de ploile de primăvară ale căror picături ascund câte un bob de viață strălucitor și răcoros care, odată pătruns în pământul negru și încă adormit, descuie lacătele naturii. Îmi era dor de ploile ce păreau că nu se mai sfârșesc și care îmi umpleau acel gol din interiorul meu. Îmi era dor de anotimpul în care am cunoscut-o pe ea. Ploua precum în cele mai frumoase vise ale mele și ea fugea pe aleile parcului încercând să găsească un loc unde să se adăpostească. M-a zărit în goana ei udă și a rămas fixată în fața mea, privindu-mă ca pe o ciudățenie a ploii. Eu nu mă ascundeam … eu mă umpleam … eu mă hrăneam cu răceala fiecărei picături. M-a privit așa preț de câteva secunde după care a fugit departe … cât mai departe de noi. Parcă văd și acum părul ei negru și ud acoperindu-i chipul mirat; sânii care se iviseră prin bluza de mătase și care tresăreau la fiecare respirație; degetele lungi de pe care se scurgeau cascade minuscule. Nu îmi amintesc dacă mai era cineva în parc, dar nu contează … pentru mine, în acel moment, nu eram decât eu, ea și ploaia … o trinitate a absolutului personal. Acum toate astea păreau atât de depărtate încât linia dintre vis și realitate s-a subțiat până la disipare. Dar refuzam să cred că șase zile din viața mea nu au fost altceva decât fantezii de primăvară.

-***-

Aşa începusem un text rămas fără finalitate … asta şi pentru că a trecut ceva timp de când am aşternut cuvintele acestea pe pagina virtuală … dar şi pentru că de câteva luni nu mai am încredere în capacitatea mea de scrie ceva bun, atractiv. Am două romane scrise de mine care zac undeva într-o valiză de armată şi aşteaptă să fie recitite, revizuite, corectate … dar mă simt la ani lumină distanţă de ele şi de starea de scris. Scriam mai demult tot într-o postare aici pe blog că nu am chef azi … ei bine, acum acel nu am chef s-a extins de la azi la nu am chef punct.

Din acest motiv tot trag de acest blog … pentru că doresc să-mi reamintesc cum era să scriu de plăcere … cum era să scriu mult şi des de dragul de a scrie, fără a urmări ceva anume. Aşa era la începuturile mele de bloger … era acea plăcere de a scrie şi de a şti că cineva undeva citeşte ce ai scris. Am parcurs acest blog, acum recent, încercând să regăsesc pofta de scris şi am observat că până şi blogerul din mine s-a pervertit relativ repede. A existat un punct când am încetat să mai scriu strict ceea ce îmi doream să scriu şi am început să scriu ceea ce doreau cititorii (sau mai precis cititoarele) să citească pe blogul meu … şi spre deosebire de acum, când foarte rar mai ajunge cineva pe acest blog, atunci eram destul de vizitat şi comentat. Am multe regrete legate de acea perioadă şi de pervertirea care m-a transformat chiar şi pe mine cel real în personajul pe care îl creasem stric pentru lumea virtuală … un personaj care nu avea ce să caute în real. Acum, după tot acest timp, eu am redevenit eu iar Stranger a fost oarecum exorcizat … dar pe undeva am pierdut şi cuvintele … şi asta caut eu acum … acum sunt un strain în căutarea cuvintelor pierdute.

În toate cătările mele am regăsit un dar care îmi este foarte drag.

Sentimentul fluture

Asculta mai multe audio diverse

This entry was posted on marți, iulie 5th, 2011 at 23:10 and is filed under Gânduri despre ... nimic.. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.